Entertainment

Coda: anatomia unui Oscar – CineMagia.ro


Sistemul democratic al Academiei Americane de Film a ajuns să funcționeze ca un fel de referendum pentru declarații umanitare. Chiar dacă de-a lungul timpului au tot fluctuat criteriile pentru a desemna cel mai bun film, a rămas cumva o constantă mai mult sau mai puțin evident moralistă, similară celor 10 porunci. Platoon sau The Deer Hunter – să nu ucizi; American Beauty – să nu preacurvești; Parasite – să nu pofteşti casa aproapelui tău; Birdman – Să nu-ţi faci chip cioplit și, nu în ultimul rând, CODA – cinstește-ți părinții.

Pe lângă faptul că e o minune când filmul care câștigă se întâmplă să fie cu adevărat o capodoperă, trendul înclină către o anume neglijență față de calitatea artistică. Cei (în prezent) aproximativ 10000 de membri ai Academiei au început să aleagă nu filmul cel mai strălucit prin care se pot transmite „poruncile” publicului, ci filmul cel mai eficient, adică cel mai bine țintit, care corespunde unei agende. Acest eseu youtube de pe canalul Vanity Fair explică mai în detaliu cum funcționează sistemul de votare al Academiei și care sunt pașii pentru a ajunge în marea cursă. Din acest punct de vedere, Oscarurile se aseamănă unui concurs de marketing. Dacă filmul a avut premiera unde trebuie (precum la Sundance sau la Cannes), dacă a surprins Zeitgeist-ul și, odată ce s-a aliniat bine cu el, și-a vândut bine pâinea, adică mesajul, atât Academiei cât și publicului, atunci e punct ochit, punct lovit. Iar faptul că pandemia și războiul au mai luat din greutatea și-așa în scădere a celui mai mare eveniment din lumea filmului nu ajută la promovarea cu adevărat „sănătoasă” a filmelor, așa cum se dorește.

Producția Apple TV, Coda (2021), care este un acronim pentru „Child of deaf adults”, sau copiii auzitori ce provin din părinți surzi, pare doza de optimism recomandată de medic. E un coming of age musical fără să fie un musical și e o dramă comică și lejeră despre lupta individului cu societatea care caută să-l renege constant.

Ruby Rossi (Emilia Jones) este o CODA. Adică e singura persoană care aude într-o familie disfuncțională de pescari surzi, captivă în rolul ei de voce a familiei. Din dragoste față de ei. Sau mai degrabă din vinovăție, dintr-un obositor spirit de sacrificiu față de o familie dependentă de ea. Astfel, Ruby nu numai că nu reușește să se desprindă de doi părinți cărora mai mult le e mamă decât fiică, dar trebuie să ducă o luptă epopeică pentru a-și urma pasiunea: muzica. Da, Ruby este o cântăreață talentată în sânul unei familii surde, care nici nu se poate bucura de darul ei. Așadar, avem aici un scenariu de Oscar. Regizoarea Sian Heder a primit statueta pentru cel mai bun scenariu adaptat – după filmul franțuzesc La famille Bélier (2014). Coda e, deci, un remake după un film nominalizat la șase premii César, echivalentul Oscarurilor în Franța. E greu să dai greș cu o astfel de poveste. Fiindcă atinge multe teme fundamentale și situații cu care rezonăm, dar le plasează într-o lume inaccesibilă și ne ține curioși. Drept urmare, varianta lui Sian Heder a primit din start patru premii la Sundance, anunțând un traseu de succes al peliculei. Coda este al doilea ei film, după debutul din 2016, Tallulah, care a avut premiera la Sundance, dar a rămas fără răsunet.

În Coda, scenariul lasă mult teren comicului prin toate situațiile vorbitori-surzi. Părinții lui Ruby sunt un fel de beach bums, niște hipioți exuberanți ușor ofiliți, vulgari și bufi, care încă au un apetit sexual de nestăvilit, înjură întruna prin semne și nu le pasă că alți oameni aud și vorbesc. Iar fratele ei mai mare, Leo, stă mereu la agățat pe aplicații de dating. E un berbec harnic, dar agresiv, tratat ca un copil, care încearcă întruna să își revendice poziția de moștenitor al afacerii pescărești a familiei. Cu atât mai mult acum, când aceasta e amenințată de distribuitori lacomi și controale pe care sunt obligați să le aibă, dar pe care trebuie să le plătească din propriul buzunar.

Cei trei actori, Troy Kotsur, Daniel Durant și Marlee Matlin sunt surzi și în realitate, doar că în ciuda carismei personajelor și a autenticității reprezentării lor, filmul suferă din când în când de lipsa de credibilitate specifică unei comedii de public larg. Probabil că cel mai clar se vede într-o secvență din primele minute ale filmului: o vizită la doctor, unde tatăl lui Ruby gesticulează din ce în ce mai abracadabrant descriindu-și mâncărimile la testicule: „Este ca o sfeclă mare și furioasă acoperită de crustacee…”, în timp ce Ruby moare de rușine și nu știe ce să mai traducă. Ne e ușor să ne imaginăm în câte feluri ar putea să o facă de râs pe fiica lor la școală. E suficient să vină să o ia de la școală cu un camion de cărat pește și cu o piesă hip hop dată la maxim, fiindcă tatălui lui Ruby îi place cum se simte basul.

În orice caz, Ruby reușește să își învingă timiditatea suficient cât să se înscrie la un curs de canto, unde cade pe mâinile unui profesor excentric. Un guru hispanic care miroase talentul de la o poștă și îl crește cu dedicarea unui sensei, dar are tot felul de idiosincrasii clișeice. Dacă te duci la el în birou, te pune să aștepți până își termină meditația. Are un accent amuzant, gesturi prețioase, nu suportă întârzierile și îl cheamă Bernardo Villalobos (Eugenio Derbez). Are trăsături clare și pare că viața lui ca personaj începe la „acțiune!” și se termină la „stop!”. Altfel, e cel mai bun profesor de muzică pe care l-ai văzut vreodată la un liceu. Într-o secvență de un comic de data aceasta reușit, elevii lui sunt puși să facă exerciții de respirație rapide gâfâind ca un câine când mare, când mediu, când mijlociu. Și asta e doar încălzirea.

Pentru a pregăti o piesă pentru concertul din toamnă, Berrrnardo (cum îi place să i se zică) alege o piesă de dragoste și îi pune pe Ruby și pe un băiat, Miles (Ferdia Walsh-Peelo) să o cânte în duet, ca și cum le-ar aranja o căsătorie. Singuri o cântă fără probleme, însă pentru un astfel de duet de dragoste, pare acea situație jenantă când ajunge să îți placă de cineva, dar devine prea transparent totul. Cei doi trebuie să își găsească resortul pentru a putea performa cu adevărat, în timp ce Ruby încearcă să își convingă familia să renunțe la interpreta lor emancipată și să o lase să aplice pentru o bursă la Berkeley. Doar de-ar ști ce voce are.

În mod firesc, faptul că filmul reprezintă cu empatie persoanele surde pune soclul pentru statuetă, inclusiv pentru Oscarul talentatului Troy Kotsur, care joacă multe dimensiuni în figura paternă caraghioasă pe care o întrupează. I s-a reproșat filmului că reprezintă surzii într-un mod nerealist, insistându-se pe neajutorarea lor. Te uiți la Coda și ai impresia că a fi surdomut e iadul pe pământ, că e coșmarul din Babel. Mai ales în timpul unei audiții culminante, pe care o ascultăm din perspectiva părinților lui Ruby, într-o tăcere deplină, când aceștia încearcă să își dea seama de talentul fiicei lor privindu-i pe ceilalți, pescuind reacții. Ceea ce ne demonstrează că, finalmente, Coda este adresat în primul rând unui public care aude. Iar orice distorsionare sau exuberanță scenaristică față de imaginea surzilor este direct proporțională convenției comice a filmului. Altfel, surzii nu sunt chiar atât de neajutorați pe cât par aici, desigur.

E drept că în spatele acestui film se ascunde un schelet parcă scos din manualul de anatomie de la Hollywood, cu toate plot point-urile bifate ca la carte. E o rețetă, dar e o rețetă din copilărie, cu un gust cât se poate de nostalgic.



Source link

Leave a Reply

Your email address will not be published.

close